Deşi Eliade nu este socotit un mare prozator (şi poate că nici nu este!) încerc să dovedesc că efortul lui de a schimba modelele prozei româneşti este esenţial. Trei prozatori tineri se dovedesc a fi cei mai perseverenţi şi mai bine plasaţi, esteticeşte, în această direcţie: Camil Petrescu, Mircea Eliade şi Anton Holban. Holban merge în sensul lui Proust, fiind primul romancier cu adevărat proustian la noi după încercările făcute de Hortensia Papadat-Bengescu, iar tânărul Eliade face câteva exerciţii gidiene reuşite (romanul ca jurnal al naratorului, roman cu adolescenţi care vor să unească vitalismul erotic cu asceza spirituală, roman în care toate valorile moralei tradiţionale sunt puse în discuţie, roman, în fine, care prefigurează o etică bazată pe experienţa tragică), trece, apoi, la ceea ce am putea numi romanul existenţialist românesc. Aceasta înseamnă roman de idei şi roman în care personajele se definesc, nu numai prin evoluţia psihologică şi dramele lor sentimentale, ci, înainte de orice, prin vocaţia lor pentru idei. În 1936 Eliade îşi mai schimbă o dată formula epică, optând pentru fantasticul folcloric (Domnişoara Christina), iar după război să facă în chip deliberat (şi cu mari performanţe) o proză mitică. La Ţigănci este, în felul ei, o capodoperă.

Eugen Simion